Lângă pieţişoară este un mic deal. În vârful micu­lui deal este un mic castel. Veronika şi Eduard urcară din greu pe drumul în pantă, blestemând şi râzând, alunecând pe gheaţă şi văitându-se de oboseală. Lângă castel este o imensă macara galbenă. Pen­tru cine vizitează Ljubljana pentru prima dată, ma­caraua dă impresia că se lucrează la refacerea caste­lului şi că în scurt timp restaurarea va fi total încheiată. Locuitorii Ljubljanei ştiu însă că macaraua stă acolo de ani buni, fără ca nimeni să cunoască însă adevă­ratul motiv. Veronika îi povesti lui Eduard că, ori de câte ori li se cerea copiilor de la grădiniţă să deseneze castelul din Ljubljana, ei includeau totdeauna în de­sen şi macaraua.

- De altfel, macaraua e într-o stare mult mai bună decât castelul.
Eduard râse.

- Tu ar fi trebuit să mori până acum - comentă el, încă sub efectul alcoolului, dar cu o anume teamă în glas -. Inima ta n-ar fi putut să suporte urcuşul ăsta.
Veronika îl sărută lung şi apăsat.

- Uită-te atent la faţa mea - zise ea -. Priveşte-o cu ochii sufletului, ca să o poţi reda într-o bună zi. Dacă vrei, începe cu ea, dar reapucă-te de pictură. E ultima mea dorinţă. Tu crezi în Dumnezeu?

- Cred.

- Jură atunci pe Dumnezeul în care crezi că o să faci un tablou cu mine.

- Jur.

- Şi că, după asta, o să continui să pictezi.

- Nu ştiu dacă pot să fac un asemenea jurământ.

- Poţi. Şi-ţi spun şi mai mult: îţi mulţumesc că ai dat un sens vieţii mele. Eu am venit pe lumea asta ca să trec prin tot ce-am trecut, ca să-ncerc să mă sin­ucid, să-mi fac praf inima, să te întâlnesc pe tine, să urc până la castelul ăsta şi să te las să-mi gravezi chipul în sufletul tău. Ăsta e singurul motiv pentru care am venit pe lume, să te determin să-ţi reiei drumul pe care ţi l-ai întrerupt. Nu mă face să cred că viaţa mi-a fost inutilă.

- E poate prea curând sau prea târziu, dar, la fel cum ai făcut tu cu mine, vreau şi eu să-ţi spun: te iu­besc. Nu e nevoie să şi crezi, poate e o prostie, o în­chipuire de-a mea.

Veronika îl luă în braţe şi-l rugă pe Dumnezeu, în care credea, să o ia chiar în clipa aceea.
Închise ochii, simţi că şi el făcea acelaşi lucru. Şi somnul veni, profund, fără vise. Moartea era dulce, mirosea a vin şi-o mângâia pe păr.

* * *

Eduard simţi că cineva îl înghionteşte în umăr. Când deschise ochii, începea să se lumineze de ziuă.

- Puteţi merge să vă adăpostiţi în Prefectură - , zise gardianul -. O să-ngheţaţi dacă mai rămâneţi aici.

Într-o fracţiune de secundă, el îşi aminti toate cele întâmplate în noaptea trecută. În braţe îi stătea o fe­meie ghemuită.

- A... a murit.

Dar femeia se mişcă şi deschise ochii.

- Ce se-ntâmplă? - întrebă Veronika.

- Nimic - răspunse Eduard, ridicându-se -. Sau mai bine zis, o minune: încă o zi de viaţă.

(Paulo Coelho - "Veronika se hotaraste sa moara")

2 commentaires:

Xenia's Chronicles said...

trebuie sa imi dai si mie sa citesc cartea :X

Aleksandra. said...

ti-o pot imprumuta sa o citesti in timp ce mergem spre Maribor. Sa intri in atmosfera.

Post a Comment