Lângă pieţişoară este un mic deal. În vârful micului deal este un mic castel. Veronika şi Eduard urcară din greu pe drumul în pantă, blestemând şi râzând, alunecând pe gheaţă şi văitându-se de oboseală. Lângă castel este o imensă macara galbenă. Pentru cine vizitează Ljubljana pentru prima dată, macaraua dă impresia că se lucrează la refacerea castelului şi că în scurt timp restaurarea va fi total încheiată. Locuitorii Ljubljanei ştiu însă că macaraua stă acolo de ani buni, fără ca nimeni să cunoască însă adevăratul motiv. Veronika îi povesti lui Eduard că, ori de câte ori li se cerea copiilor de la grădiniţă să deseneze castelul din Ljubljana, ei includeau totdeauna în desen şi macaraua.
- De altfel, macaraua e într-o stare mult mai bună decât castelul.
Eduard râse.
- Tu ar fi trebuit să mori până acum - comentă el, încă sub efectul alcoolului, dar cu o anume teamă în glas -. Inima ta n-ar fi putut să suporte urcuşul ăsta.
Veronika îl sărută lung şi apăsat.
- Uită-te atent la faţa mea - zise ea -. Priveşte-o cu ochii sufletului, ca să o poţi reda într-o bună zi. Dacă vrei, începe cu ea, dar reapucă-te de pictură. E ultima mea dorinţă. Tu crezi în Dumnezeu?
- Cred.
- Jură atunci pe Dumnezeul în care crezi că o să faci un tablou cu mine.
- Jur.
- Şi că, după asta, o să continui să pictezi.
- Nu ştiu dacă pot să fac un asemenea jurământ.
- Poţi. Şi-ţi spun şi mai mult: îţi mulţumesc că ai dat un sens vieţii mele. Eu am venit pe lumea asta ca să trec prin tot ce-am trecut, ca să-ncerc să mă sinucid, să-mi fac praf inima, să te întâlnesc pe tine, să urc până la castelul ăsta şi să te las să-mi gravezi chipul în sufletul tău. Ăsta e singurul motiv pentru care am venit pe lume, să te determin să-ţi reiei drumul pe care ţi l-ai întrerupt. Nu mă face să cred că viaţa mi-a fost inutilă.
- E poate prea curând sau prea târziu, dar, la fel cum ai făcut tu cu mine, vreau şi eu să-ţi spun: te iubesc. Nu e nevoie să şi crezi, poate e o prostie, o închipuire de-a mea.
Veronika îl luă în braţe şi-l rugă pe Dumnezeu, în care credea, să o ia chiar în clipa aceea.
Închise ochii, simţi că şi el făcea acelaşi lucru. Şi somnul veni, profund, fără vise. Moartea era dulce, mirosea a vin şi-o mângâia pe păr.
* * *
Eduard simţi că cineva îl înghionteşte în umăr. Când deschise ochii, începea să se lumineze de ziuă.
- Puteţi merge să vă adăpostiţi în Prefectură - , zise gardianul -. O să-ngheţaţi dacă mai rămâneţi aici.
Într-o fracţiune de secundă, el îşi aminti toate cele întâmplate în noaptea trecută. În braţe îi stătea o femeie ghemuită.
- A... a murit.
Dar femeia se mişcă şi deschise ochii.
- Ce se-ntâmplă? - întrebă Veronika.
- Nimic - răspunse Eduard, ridicându-se -. Sau mai bine zis, o minune: încă o zi de viaţă.
(Paulo Coelho - "Veronika se hotaraste sa moara")
